Despre noi

O, dă pălincii atenţia ta
Şi cazangiului ce-i al… Cezarului

O, mai ia, o, ia cu umor din pălinca de Bihor
Nimeni să nu îndrăznească vreodată/ să-i ia bihoreanului, măi, tată/ pălinca de prună şi slana afumată/ cu ceapă mâncată, din brişcă tăiată. Nu spun bihorenii c-au pus ei primii coada la prună,/ da’ ţin la pălinca lor ca la vatra străbună./ Ş-apoi, nu-i om să nu spună/ pe lumea asta, că-i tare bună. Atâta vrajă poartă-n ea licoarea aurită,/ încât ajuns-a preţuită,/ peste mări şi ţări, ca apa sfinţită./ De la străinii călători, la făcătorii legilor în ţară,/ un deţ de pălincă, nu se sfiiesc, nici unii nici alţii, să primească ori să ceară./ Ba, chiar şi pe lumea ailaltă, pălinca de Bihor/ e de maare ajutor…/ consumatorilor!
Se zice că un cazangiu de la Bihor/ şi-un călugăr rugător/ ajuns-au amândoi în faţa Sfântului Petru. „Sfinte Petre, eu toată viaţa mea m-am închinat la prune: când le-am cules, când stors-am sfânta lor zeamă şi apoi, tot anul, ciocnit-am pahare pline cu toţi pe care Dumnezeu trimisu-i-a la mine”, mărturisi cazangiul.
„Eu, preasfinţia ta, m-am retras departe de lume, buzele mele n-au atins acest păcat de seamă, închinare am adus la icoane, rugăciuni rostit-am din cărţile sfinte”, zise călugărul.
„Prea bine, rosti Sfântul Petru, ascultându-i pe-amândoi. Tu, cazangiule, treci în Rai, iar tu, călugăre, un pas înapoi”.
„Dar pentru ce această sfântă nedreptate?”, întrebă călugărul nedumerit.
„Pentru că el, Doamne, ajută! spus-a de câte ori a ciocnit, dară tu de câte ori pe zi numele I-ai pomenit?”, zis-a Petru sfântul.
Nu se ştie cine a fost primul care a scos tăria din fructele de prun./ Îndeletnicirea asta n-are paternitate, e o moştenire păstrată doar la sate/ din vremuri tare-ndepărtate, precum ziua Sfântului Crăciun/Moşul nostru cela bun.
Cu trei secole în urmă, bunăoară - aşa cum stă consemnat în Registrul de dijme din anul de graţie 1733 - în Bihor existau de trei ori mai multe cazane de pălincă decât mori de măcinat grâu. Morăritul a pierit de mult, rânduiala pălincii nu dă semne c-ar vrea să dispară. S-a păstrat intactă până acum.
Cel mai vechi cazan de pălincă din Bihor, la Tulca se află, lâng-o fântână bătrână, sub ciutură de izvor. Florin Chişe, cazangiul satului, a moştenit pălincăria de la tatăl lui, părintele a păstrat-o aşa cum a căpătat-o din mâna străbunului, iară acesta, la rându-i, a primit-o într-o iarnă de la… strămoşul comun, Moş Crăciun. De când îi satul, sat şi lumea, lume, la pălincăria din Tulca morala şi bună cuviinţă, băutura şi petrecerile peste măsură, tolerate-s toate, fie omul rău, fie bun de gură.
Pălincăria cea veche nu mai e ce-a fost odată, de ceva vreme a fost rebotezată. “Facultatea de limbi” e denumirea căpătată şi tot satul aşteaptă acum să fie acreditată. “Nici o “facultate” din lume nu poate rivaliza cu pălincăria mea. Aici, ziua şi noaptea, “cursuri“ au loc, se ţin discursuri lungi, hotărâri ad-hoc, iar dezbaterile sfârşesc, când cu toţii vorbesc, niciunul n-ascultă, ce mai... ştiinţă multă! Atunci se încheie primul “seminariu” , alţii-s deja pe drum, vin şi se însriu. Renumele-i acadea, altul nici că se putea”, zice proprietarul fălos de pălincăria sa.
„Studenţii” nu fac nici ei pălincăria de ocară, o frecventează seară de seară. La cazan fac scurtătură şi câte o nevastă rea de gură, acasă lăsată, foc de supărată. Şi în aburii mâniei, străgă în auzul lumii, din uşa pălincăriei:
-No, bine-ţi şade ţie amu? Faină bărbat, ajunsăşi de poveste-n sat, aseară, când te-ai îmbătat…
- Hooo, muiere, că nu-i chiar aşa, satul are povestea sa. Tuuu, tu ia aminte aici, ascult-o pe-a mea.
- No, aşa ceva nu s-o întâmpla, destul m-ai dus cu vorba. Că te laşi de băutură şi la popa ai jurat. Şi iară te-ai apucat!
- Da, dar şi popa bea. Ş-apăi, vezi, că de-s oleacă beat, de data asta nu-i păcat, pe popă l-am ajutat, că pălinca şi-o făcut şi de refuzat, nu l-am putut.
- Hai, numa’, hai la căsuţa ta. Hai p-aci cu mine, până ţi-este bine.
- Nu pot muiere, nu pot să plec acasă. Vrei tu să-mi las prietenii la masă Chiar nu pot c- amu mi-i bine, de plec să-nvârte drumul cu mine. Şi dacă mai sari mult cu gura, jur c-oi lăsa băutura, când mi-oi vedea ceafa şi-am să las năravul meu… când m-oi face popă eu.

Pălinca-ntoarsă a două oară, facultatea de limbi şi gardurile de ocară

Cazangiul lăsă întreaga adunătură şi puse de-o nouă fiertură. Lemne groase de gorun vârî sub primul ceaun şi dete focului bătaie ca să iasă vâlvătaie. Tăria din primul cazan nu-i cu plăcere, că n-are mărgele, strică la digestie, face indigestie. Aşa că toată lumea stă ş-aşteaptă, să treacă-n a doua treaptă. Ei, aici vine cazangiţa. Pune şorţul ca hangiţa, dă foc lemnelor de prun, sub cazanul cela bun şi pe când vroia să iasă pălinca ceea întoarsă, un „cursant” mai de cu clasă trase spuza şi… aburindă şi gustoasă, scoase-o gâscă rumenă şi grasă şi-o trânti frumos pe masă.
- Da’ cum dracu’ ai furat, că nu te-am observat ?
- Lasă, nu te mai gândi şi nu mă iscodi. Mănâncă, să-ţi fie de bine, mănâncă aşa… ca de la tine.
Cazangiul stă şi râde că şi el avea de gând să ia o gâscă din cârd. Asta grasă numa’ bine a picat, pălinca-i la amestecat, cu apă din izvor curat, în ciubărul cel uscat; se numără mărgelele, acum se scot tăriile. Pălinca la cincizeci de grade, toată-i şirag de perle-i lângă doage. Se lasă să se odihnească şi se aşează toţi la masă.
Finul, cel făr’ de astâmpăr, nu mănâncă, dă să plece.
- Un’ te duci, mă? Stai blând ici aşa, ia şi bea, ia şi petrece! Tu nu vezi c-afară plouă şi îi rece ?
- Nu stau, naşule, mă duc, mă duc acasă să mă culc.
Şi se duse, dus a fost. Orice-i spuse, n-avu rost.
Către buna dimineaţă, cazangiul ăl bătrân dă să vadă, de s-o strâns oarece vamă la cazanul lui de-aramă.
- Pentru Bunul Dumnezeu, spuse el tare mirat, da’ cine-i colo agăţat, tumna-n vârf de gard uscat ??
- Cine, ce, unde şi cum? - săriră toţi ca treji din fum.
- Sari, naşule, şi mă desprinde, strigă finul, cam pierit.
- Cum ai ajuns, mă, în gard înţepenit? Aseară fu treaba bună, bine ne-am despărţit.
- Bună treabă, da, zise finul, după ce se văzu iar pe picioare. Pe drum avui însă un fel de chemare, simţii în mine o sete mare şi-o luai înapoi, de-a dreptul… peste gardurile tale.
- Eu propun să desfiinţăm, dracu’, toate gardurile astea că mai mult ne-ncurcă decât ne ajută la nevoie şi la chin, când picioarele nu ne ţin, zise Orega, un alt păţit. Că-ntr-o noapte m-am dus şi io acasă, obosit, cum pleacă omu’ de la birt, şi numa’ ce m-am împroptit, fir-ar… de un gard cam putrezit, că şi-mi văzui izmenele şi gacii, rupte-n colţi de câini ca dracii.
- Na, că bine zici, prinse finul a grăi după noaptea lui de şoc, le rupem pe toate, le dăm foc, punem ziduri de beton în loc.
- Of, bată-vă norocul să vă bată, oftă bătrânul cazangiu, ei, ei, ce bărbaţi erau odată... Voi vă-nţepeniţi în garduri ca şi oile betege, staţi acolo precum parii, alţii ca să vă dezlege.
Luaţi aminte ce vă spun, zise omul cel bătrăn: pălinca asta de prună îi curată, nu te-mbată, nu te poartă niciodată, ci ea se lasă curtată. Îi ca muierea ascultătoare, o iubeşti, îţi dă vigoare. De te înmoaie de picioare, las-o, că nu eşti în stare.

Gradele pălincii, onoarea şefului de post /Jucate în picioare, amândouă au fost !

În Bihor, nu-i sat acela care n-are cazanul de pălincă la intrare. Cazanu-i centrul de atenţie când vin sărbătorile. Ş-apoi, fie iarna cât de grea, şi bogatu’, şi-nvăţatu’ are pălincuţa sa.
La pălinca lor făţată (dublu rafinată), pădurarul, poliţistul şi primarul, laolaltă cu văcarul, învăţătorul ori strungarul, stau măcar o dată, faţă-n faţă cu cazanul. De-i ungur, român sau ţigan, nici unul nu-şi bate joc de al satului cazan. Cei cu oareşcare funcţie, trec mai des, că deh... fac razie, au misie. Aşa se face că-ntr-o seară, la cazanul din satul Negru, bunăoară, şeful de post şi primarul picară taman când Ion şi cu Gyuri la harţă se luară, de la o banală împărţeală. Cazangiul de-o parte sta, nu se băgă, pe el îl interesa numa’ să iasă pălinca, să-şi ia partea sa. Oficialii intrară, ca boierii la masă s-aşezară şi aşteptară...
- Ia, şefule, ia şi bea, ia şi tu, primare, că-i pălinca mea, îi îmbie Gyuri, făcând pe gazda.
Şi după vreo trei pahară, poliţistul şi primarul fură curioşi să afle, de la ce cei doi prieteni se certară.
- Da’ păi, na, că vă spui io, zise ungurul, scărpinându-se în vârful capului. Ştiţi bine că-mpărţit-am cu Ion frăţeşte, totul, până la neveste, numa’ amu’, la gura cazanului, din vina pădurarului...
- Hoo, mă, hooo, nu mai da vina pă pădurar, mai bine pune-mi şi mie un păhar, zise Ion privind cu jind cum se goleau paharele pe rând.
- Nu-ţi dau, mă, să ştiu bine că n-am parte de ea, nu-ţi dau până nu rezolv problema.
- Problema-i în capul tău cel prost, da’ până-mi fac şi io pălinca, poate-i dă de cap şefu’ de post, rosti Ion, molcom, mai punând, din când în când, câte un butuc pe foc să dea şi lui borhotul de prune-n clocot.
- Aşadară, înaintea voastră, trecut-a p-aci pădurarul, începu ungurul, şi-l omenirăm şi pă el aşa cum se cuvine, cu câteva grade. Şi din traista de acasă scosărăm cinci plăcinte, de gustare, două io şi trei, Ion. Pădurarul tăie plăcintele-n trei, mâncarăm tustrei la fel şi la plecare, ne lăsă cinci lei. Mie, Ion unu-mi dădu şi lui îşi lăsă patru. Eu ceru-i partea mea, el îmi zise « n-ai dreptate », după judecata sa. Mor de ciudă şi necaz, că zice că nu-s breaz, mă instig, m-aprind uşor, când mă ia peste picior.
- Mă, Ioane, mă, da’ tu eşti în stare să spui că-i noapte ziua-n amiaza mare. Dreptatea, unguru o are, măi, Ioane... Lasă Gyuri, lasă pă mine această rezolvare, tu mai toarnă pălincă, pune aici, că văd fundul la pahare. Toarnă-i şi primarului câteva mărgele, cu gradele pălincii tale. Of, of, of, vă luaţi la harţă de la nişte prostii, îi apostrofă şeful de post, ştergându-şi mustaţa cu dosul mânecii. Măi, parcă aţi fi nişte copii.
- Şefu, pui cu mine o prinsoare?, sări Ion dintre butoaie. Dacă n-am dreptate eu, în disputa asta cu prietenul meu, mă duc singur la închisoare. Da’ dacă am..., jur că vă joc cascheta-n picioare.
- Şefu, hai să plecăm d-aici cu obrazul curat, îi zise primarul pe jumătate beat.
- Nu plec, să ia tot satu foc, nu vezi? Ăsta mă ia-n bătaie de joc. Uite, mă, Ioane, pun cascheta-n prinsoare, da’ bagă de seamă, de-ncerci vreo eschivare, cu mâna mea te bag la închisoare.
- Ia, vino, Gyuri, supărarea lasă, zise Ion, punând creionul şi hârtia pe masă. În calitate de martor şi împricinat, spune tu care câtă plăcintă a mâncat ?
- Păi, tustrei în mod egal…
- Aşadar am mâncat tustrei două plăcinte de la Gyuri tăiate în trei felii şi trei de la mine, la fel, în trei egal tăiate. Câte au fost de toate ?
- Şase bucăţi cu nouă bucăţi fac cincisprezece, zise şeful de post.
- Bun! Câte bucăţi vin de fiecare om ?
- Cinci, sări cazangiul, atent vreun pont să nu-i scape.
- Acum, câte felii ai avut tu, Gyuri ?
- Şase.
- Dar, de mâncat, ai mâncat cinci, da? Prin urmare, i-ai dat pădurarului o singură bucată. Eu am avut nouă bucăţi, cinci am mâncat şi patru le-am dat.
Deci, din cei cinci lei pe care ni i-a lăsat, patru îmi revin mie şi unu…
- Mă, Ioane, nu mă lua pe mine de prost. Ascultă aici la mine, că-s bătrân şef de post. Judecata ungurului îi aia sănătoasă, a ta-i sucită rău, mă, îi a dracului de-ntoarsă.
- No, şefu, hai să plecăm acasă, zise primarul abia ridicându-se de la masă. Pănă una, alta, adio, caschetă... la cazan rămasă. Bagă de seamă, Ioane, să nu i-o joci prea tare... în picioare.

Cu fructele din peri, dezlegi limba la muieri, / Pălică de mere pădureţe pentru neveste isteţe !

La Roşia, ca la Negru şi Tulca, cazanu-i la locul lui, în folosul satului. Îi ca biserica, acolo-i de când lumea.
Slujeşte câte unul priceput, după cum a moştenit. Ovidiu, feciorul lui Maliţa, a terminat ingineria şi-a preluat pălincăria. Îi isteţ nevoie mare, numa’ bun de însurătoare. Duduie cazanul lui, de mama focului. “Cu fructe din meri şi peri, dezlegi limba la muieri. Ai, iai, iai şi mamă, mamă, câte ştiu şi ce pot zice, când s-adună câte zece, nime-n cale nu le sta, nu le tace guriţa, nu le-ajunge uliţa. Bine-ar fi să stai în casă când vor ele ca să iasă. Pălinca cea de prună nu l-e bună. Că-i prea aspră şi-i prea tare, nu le place la gustare. Muierile petrecăreţe beau pălinca de la mere pădureţe”. După domnu’ inginer, fac pălincă cei cu fler. Şi muieri şi bărbaţi, toţi o beau şi-o ştiu prea bine, dar n-o face orişicine.
- Cum iei seama la pălincă? Cum ştii de-i prună, pară sau mere domneşti? Cum faci să nu te păcăleşti ?
- Toate astea poţi afla, simplu ca “bună ziua”.
Iei un strop, îl pui în palmă şi freci bine, se evaporă, aroma de fruct rămâne. Dacă zahăr are-n ea, ţi se lipeşte palma. De-i curată ca lacrima în mână-ţi rămâne mireasma. La tărie iei seama, la culoare, la mărgea. Scuturi sticla, ori bei niţel, vezi de-s mărgelele la fel. De-s prea mari, nu te-apuca nici să guşti, nici da cuiva. Că-i ca para focului pentru gâtul omului. Că-i de mere sau de prună, pălinca cea mai bună, poartă sirag de mărgele limpezi ca stropii de rouă, mici ca boaba de muştar. P-aia poţi s-o bei şi chiar s-o dai în dar. Stai în faţă la oricine, nu te face de ruşine.

Pălinca asta de Bihor are-n ea şi enigmă şi umor. Taina ei nu stă ascunsă, dar, nici la îndemâna oricui, nu-i !
de Mariana Gavrilă